Vama Veche. 1 Mai. O stare de spirit minunata, asortata cu o fata minunata alaturi, o bere in nisip, vant in fata, soare in ochi si putine ganduri negre in cap. Zambetul crapa fata si iteste dintii din gura ca lautarul la masa imbelsugata, exact genul de monent la care ai vrea sa ii dai copy paste de cateva mii de ori si la sfarsit sa mori impacat.
Insa nimic bun nu dureaza, pentru ca de undeva, ca de nicaieri, langa mine aparu pe plaja emisarul nenorocirii mele, o scarbavnica unealta a dracului, stropul in plus de otet in salata mea perfecta… pe atunci nu ii stiam inca numele, si Dumnezeu mi-e martor, nu ii stiam inca intentiile. Aparuse ca o naluca supraluminica, un vortex de energii negative si pangaritoare, ca un rahat de pescarus ce isi gaseste din inaltul cerurilor o victima nebanuitoare la cateva sute de metri dedesubtul tariilor. Un crestet care sta drept nestiind ce il asteapta.
Arata ca nimic altceva ce vazusem pana atunci, si sper din toate balamalele sufletului meu nici sa nu mai vad vreodata. Era o combinatie de consum de spatiu in scopuri necurate cu o gluma sinistra. Parea ca e cumva constient de impresia pe care o facea si compensa disconfortul pe care il provoca privitorului cu o aplecare spre violenta ce i se citea in ochii ca de papusa. Am simti imediat un gol in stomac si gandurile negre s-au inmultit in capul meu ca bacteriile in vaginul de tirista… ceva avea sa se intample si speram sa nu fiu eu victima. De ce chiar acum? De ce chiar aici? Si mai presus de orice, de ce chiar eu?
Speram sa ma ignore si sa isi caute hrana sinistra in sufletele celor cativa punkeri beti din dreapta mea. Dar speram in van, caci dupa o scanare scurta a imprejurimilor, fiinta a sarit exact pe cutia mea de bere si m-a fixat hipnotic cu o privire in care se citea chinul evreilor in marsul lor prin desert, altoit cu durerea de burta pe care o capeti dupa ce mananci prea multe mere si apoi bei doua beri reci. Era atata durere ancestrala si atata furie si nedreptate in acel corp mic incat nici macar ochiul nu focaliza pe el, de parca pana si cristalinul simtea amenintarea si incerca sa refuze evidentul.

Am incercat sa stau nemiscat, am inceput sa ma prefac ca admir orice venea din alta directie, ocazie cu care am privit lung si cu maxima minutiozitate un pet de Bergenbier si doua hipioate care ar fi infricosat si copacii pe care ii adorau cu mirosul emanat de glandele lor pacifiste. Vroiam sa ma transform…

