Pai…

… ce sa zic, am avut un show. Si a fost rau. A fost si bine, dar a fost si rau. Oameni care vorbeau prea mult, mai rau, oameni care vorbeau prea mult cu tine… si inca si mai rau, oameni care vorbeau prea mult cu tine cat erai pe scena. Femei care inca mai confunda suptul pulii cu misoginismul.

Prietenii lor care cred cu tarie in confuzia asta.

Un pletos care radea si cu care ma intelegeam. O blonda asezata fix in fata scenei despre care am avut impresia ca are ca limba natala, si de asemenea unica, kargazstana. Oameni care radeau in ceata de fum de tigara din fata. Doua fete total necomunicative pe alocuri si partial comunicative niciodata la masa in dreapta. As vrea sa le intreb: “Nu-i asa ca niciodata nu recunosti nimic?”, doar pentru ca orice raspuns ar da ar fi paradoxal. N-am facut-o.

In schimb am zis glume. Sau doar intamplari. Si m-am certat cu un baiat. Am improvizat si uneori am recitat. Am citit de pe foaie si am baut cu parcimonie dintr-un pahar de whisky ieftin. M-am uitat in ochii unor oameni care ma stiau si am vazut ca nu le placea. M-am uitat in ochii unor oameni care nu ma cunosteau si am vazut ca e bine, totusi.

M-am uitat in ochii mei si m-am intrebat cum dracu’ am reusit sa ma uit acolo. Oglinda a ridicat din umeri.

Am incheiat showul cand o fata partial total necomunicativa din fata m-a somat sa zic o gluma fara sex. I-am raspuns: “Viata mea”

Va multumesc, am fost Teo si voi ati fost minunati. Aplaudati-l pe Costel si pe Vio.